.Ea era atît de frumoasă
încît vechiul pensionar
se porni să roadă tapiţeria
scaunului pe care ea a stat.
În iarna curată, fără zăpadă
maşina uscată încercă s-o ardă.
Dar ea de mult coborîse cînd s-a auzit
înghiţitura.
Şoferii mestecaţi
au plîns pe volanul păpat
căci ea nu putea fi ajunsă.
În schimb era atît de frumoasă
încît şi cîinii haleau
asfaltul de sub tălpile ei.

Atunci portarul îşi înghiţi decoraţiile
cînd ea intră în casa fără nume
iar mecanicul sparse în dinţi
cheia franceză şi cablul
ascensorului ce-o purtă
la ultimul etaj.
Paraliticul cu bene-merenti
începu să clefăie clanţa inutilă
şi broasca goală
prin care nu putea curge
un cărucior de lux.

Ei cu toţii mîncară
piciorul mansardei
ei cu toţii mîncară ţiglă
cînd ea urcă fîlfîind pe acoperiş
cînd ea nu putea fi ajunsă.
Meteorologul de pe muntele Golgota
roase timpul probabil
iar ultimul Om în Cosmos
îşi devoră capsula
cînd ea depăşi sistemul terestru
- Ce-ai să faci de-acuma în cer? -
au întrebat-o
cu gurile şiroind de regrete.
Dar ea era atît de frumoasă
încît a fost la fel de frumoasă
şi-n continuare.

Iar ei nu găsiră în toată
lumea largă
destule măsele
destule gîtlejuri
în care să spargă
să macine să îndese
distanţa care creştea mereu
şi restul cuvintelor pînă la moarte.



de Florin Iaru