abia cand se prabusi intelesese. in secunda aceea,care trebuia sa fie intuneric,intunericul disparu.i se paru ca se inalta.urma izbitura si lumina.de jur imprejur lumina.in interior,lumina.blitul desavarsit.total si etern desi dura doar o frantura de clipa.cand pleci,nu iti amintesti lucrurile importante din viata,iti amintesti amanunte.isi aminti urechea ei.frumoasa ca o limba nestiuta in care simti ca exista doar cuvinte de iubire.profilul ei dormind.imperfectiunea sfidand perfectiunea. oare asa statuse si dumnezeu,culcat pe-o parte si privind-o,inainte sa spuna "e ok.faceti lumina!'? asa statuse si el,culcat pe-o parte, dorind sa atinga profilul acela desavarsit si temandu-se in acelas timp sa nu i se evapore sub degete.epicentrul linistii. o suvita uda traversa tabloul.peste ochii lui ,peste fata ei..ploua.erau uzi amandoi.era uda salteaua.era ud cortul. suflarea ei era sensul vietii. era de ajuns.si, in murmurul ploii impletit cu galgaitul monoton al raului ,frumusetea ei se inalta umpland cortul de lumina si caldura; ploaia cadea drept,ca si cum ar fi plouat cu cioburi,cu chipul ei,cu viata lui.acolo a inteles.i-a soptit numele..o data de doua ori de trei ori..nu isi amintea daca l-a rostit in nestire..ca pe o mantra..nu sa o trezeasca..doar sa il asocieze cu o minune.sa ramana pe veci rezonand in valea aceea,in muntii aceia,in inima lui..