Caderea mea e evidenta si sigura.
Naturala,fara nimic spectaculos.
Fireasca.Fara tobe.
Fara lacrimi.Muta.
Naturala pentru ca atunci cand nu mai ai de cine sa iti agati privirea,de care sa iti sprijini sufletul,te pierzi ca atunci cand stai in picioare pe coama unei case si privesti cerul.
Te abandonezi.
Stingi lumina,iti impaturesti incet si cu grija plasa de siguranta,te cateri pe un munte de amintiri si..plonjezi.
Realitatea nu poate fi carpita cu vise pe ici pe colo.Nu tine.
Ori o privesti in fata ca si cum ai privi un neon pana ti se usuca ochii si sufletul,pana explodeaza inghetate;fie te inconjori de oglinzi si sorbi din marea visarii unduitoare si hipnotica dar duioasa si docila ca un animal.
Cand astepti indelung uiti ce astepti.Devi una cu asteptarea iar uitarea asta te poate purta pana la un tarm.
Dar cand prinzi speranta de gat si o strangulezi privind-o in ochi,atunci oceanul devine nemarginit.Speranta e cea mai feroce si sublima molima ramasa in cutia sufletului.It transforma visele in nectar si ambrozie iar realitatea in puroi si venin.
Citisem undeva ca iadul e amintirea continua care nu poate fi schimbata.Condamnarea la amintire.
Dar cand nu doresti sa schimbi nimic in amintire esti multumit, nu? Esti fericit.
Amintirea unei despartiri nu e a ta,e a celui care pleaca,pentru ca tu nu accepti despartirea.Amintirile tale se opresc la momentul anterior rupturii.Si sunt frumoase..
Mi-am implantat sufletul intr-un copac de la intersectia trecutului cu neantul.
O fi ruginit?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu