.
Marţea mă scol ca după înviere,
din coasta Evei cresc cu semeţie
şi gîlgîi zorii tineri din ciubere.
Neprihănită zi pentru orgie
în care totul curge heraclitic ―
pînă şi apa caldă din şofouri ―
ca sîngele de jertfă din Levític
pompat cu hidroforul peste nouri.
Marţea mă tund şi-mi pun cămaşă-n dungi,
pirogravez trotuarul alb cu pasul
şi mîinile din cot îmi cresc mai lungi:
ce-aduce clipa înmulţeşte ceasul.
Poştaşul face cuib sub uşa mea
cu saci de pescăruşi lăsaţi la vatră,
poemul iese proaspăt din cişmea
şi javra dimprejur nu mă mai latră.
Iubita m-a lăsat (Dieu merci)
şi sărbătoarea poate să înceapă
legîndu-ne de gît fundiţe gri
şi lacrimile îndoind cu apă
singur fac chef, doar eu şi Dumnezeu,
pe-acoperişul destupat anume
să putem trece, vertical, mereu
din lume către cer, din cer spre lume.
O, zi liturgică, a opta zi
a săptămînii postdiluviene,
cu pomi în floare orice timp ar fi
(caniculă, îngheţ, brumar, troiene)
lungeşte-te măcar cu un minut,
pe frunte lasă-ţi copy right-ul care
mă va menţine-n viaţă doar atît
cît să ajung la marţea viitoare.
Cristian Badilita
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu